“Quo Vadis, Domini…” ?

În zorii zilei următoare, doi oameni în negru înaintau pe calea Appia spre şesul Campaniei.
Unul era Nazarius, celălalt apostolul Petru, care părăsea Roma şi pe coreligionarii chinuiţi acolo.
Cerul la răsărit căpătase o nuanţă verzuie, care, încet, trecea în culoarea sofranului. Copacii cu frunze argintii, marmura albă a vilelor şi arcadele
apeductelor căpătau contur, ieşind încet din întuneric. Cerul se lumina treptat,
luând tonuri aurii. Răsăritul parcă s-ar fi topit într-o apa roză şi Munţii Albani apărura vineţii, copleşiţi de lumină.

Aurora se oglindea în picăturile de rouă care tremurau pe frunzele copacilor. Ceata se rări, descoperind priveliştea vastă a şesului, cu case, cimitire, oraşele şi pîlcuri de arbori printre care străluceau albe coloane de temple.

Drumul era pustiu. Sătenii care aduceau legume în oraş probabil că nu apucaseră încă să înhame la cărucioarele lor. Plăcile de piatră, cu care era pavat drumul pîna în munţi, răsunau în liniştea dimineţii sub sandalele de lemn pe care le purtau călătorii.
Soarele apăru dintr-un defileu al munţilor şi un spectacol ciudat izbi privirile apostolului. I se păru că cercul de foc în loc să se ridice pe cer, a coborît din
munţi şi se rostogoleşte pe drum. Petru se opri şi spuse:
– Vezi lumina aceea care se apropie de noi?
– Nu văd nimic, răspunse Nazarius.
Petru îşi puse palma streaşină la ochi şi adăugă după o clipă:
– Vine spre noi un om în lumina soarelui.
La urechile lor nu ajungea însă nici cel mai mic zgomot de paşi. În jur era linişte deplină. Nazarius vedea doar că în depărtare tremura copacii de parcă i-ar fi scuturat cineva şi că lumina se revarsă tot mai bogată peste şes.
Privi mirat la apostol.
– Rabbi! Ce ai? întreba, neliniştit.

Petru scăpă din mîini toiagul de drumeţ. Ochii lui priveau ţintă înainte, buzele-i erau întredeschise. Pe faţă i se zugrăveau uimirea, bucuria, încîntarea. Deodată, se arunca în genunchi, cu mîinile întinse înainte, strigând:
– Christe! Christe!…
Căzu cu faţa la pamînt ca şi cum ar fi sărutat picioarele cuiva.
După un răgaz de tăcere, se auziră cuvintele batrînului, întrerupte de suspine:
– Quo vadis, Domine?’…

( încotro mergi, Doamne [Stapâne])?

Nazarius nu auzi răspunsul, dar la urechile lui Petru ajunse o voce tristă şi blînda, care spunea:
– Dacă tu părăseşti poporul Meu, mă duc la Roma, ca să mă răstignească pentru a doua oară.

Apostolul zăcea la pamînt cu faţa în praf, nemişcat, fără să scoată o vorbă. Lui Nazarius i se păru că a leşinat, sau că a murit. În sfîrşit, se ridică, luând toiagul cu mîini tremurînde, şi fără să spună nimic se întoarse spre cele şapte coline ale oraşului.
Băiatul întreba ca un ecou:
– Quo vadis, Domine?…
– La Roma, răspunse apostolul încet. Şi se întoarse.

Quo Vadis-Henrik Sienkiewicz

sursa

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s