Journal Quotidien

Românie, dulce Românie…

E adevarat ca m-am trezit mai târziu decât ar fi trebuit. Si poate ca, în plus,faptul ca trebuia sa pornesc la drum mai repede decat de obicei, m-a facut sa îmi organizez mai repede activitatile pentru acea zi.

Am luat micul dejun, mi-am baut cafeaua si am pornit-o din loc. Bateriile erau încarcate, muzica mergea bine,ziua mai frumoasa ca pâna atunci, nu aveam nici un motiv sa ma plang. Pâna sa ajung in statie, cel putin…Capatul de autobuz de unde trebuia sa plec era plin. Un autobuz gol (chipurile defect) si oameni asteptand in statie, cu ochii aţintiţi în zare, cu nemultumirea bine întiparita pe fetele lor. Mda, avea sa fie o calatorie minunata. Autobuzul vine, lumea se ingramadeste sa urce, eu ma indrept undeva langa geam, aproape de usă, dar ferita de fluxul de oameni din fata lor. La urmatoarea statie, tot mai multa lume se grabeste sa urce; apoi mai este si binecunoscuta situatie a tinerilor care stau pe locurile batranilor si de acolo, taraboi. Mi-am zis “în Podu’ Ros  se va mai elibera. Vom fi pe traseul a doua linii de autobuz care merg in aceeasi directie, sigur se elibereaza.” Dar gluma se ingroasa.

Acum vinovatul este soferul, ca nu sunt suficiente autobuze pe linie. Soferul… în loc sa taca si sa îsi vada de condus, se apăra. Din nou, lumea din autobuz este plina de indignare. “Nu mai vorbi atata, condu acolo! Ca întarzie lumea la servici!”

Bun, îmi zic. Omul a pornit masina, poate ajung si eu azi… unde am treaba.Da’ de unde? Tot mai multi se urca in autobuz, tot mai multi nemultumiti.

“Daca vede ca sunt asa multi, de ce mai opreste în statie?” aud pe o femeie întrebând. I se da raspuns.Ea, cu mai multa atitudine: “Eeh, pai sa întrebe cine coboara şi daca nu coboara, sa nu se opreasca! “  As fi vrut sa imi duc mainile la tâmple, dar nu puteam; o doamna ma îmbratisa generos din toate partile autobuzului.

Mhm, într-un final, reusesc sa ma desprind si sa ma indrept spre usa.Ce senzatie minunata, sa simti din nou aerul cum  iti bate in fata. Ce senzatie grozava sa nu te simti inghiontit si pipait din toate partile. Pana aici, am zis ca a trecut ziua cu bine.

Dar ajung si la xerox. Xeroxul din zona Institutului de Medicina. Un birou mare in laterala dreapta si o notita deasupra  care spunea foarte, clar cat de important este sa existe un singur rand, in spatele mesei, pentru ca [,] clientii sa fie serviti intr-un mod eficient.

În fata mea, era ceva asemanator cu un rand, insa un pic mai larg.Oamenii se asezasera cumv.a… în zig zag. Undeva în stanga, doua femei stateau de vorba. O doamna trecuta de 50 de ani si o femeie tanara, poate de aceeasi varsta cu a mea. M-am asezat în randul format in fata si am asteptat. Am asteptat… M-am mai uitat la ceas de cateva ori si deodata, observ cum grupul celor doua femei se dizolva.

Tanara…doamna, mi se adreseaza, politicos, însa cu un aer de superioritate. Era blonda si era frumoasa.

– “Ăăm, nu te supara, ai venit dupa mine, sau inaintea mea?”

Ma uit la ea mirata, incercand sa imi dau seama ce vrea de la mine.

Îi spun, ca sa îsi dea singura seama: “Dumneavoastra erati inafara randului, undeva pe acolo”

-“Mda, dar eram acolo înaintea ta. Adica eram acolo si sunt aici, acum. Înainte de tine.”

Am vrut sa ii spun cateva. Însa am lasat-o sa se simta in continuare superioara mie si sa se aseze inaintea mea. Whatever. Trebuia sa aleg intre a intarzia la servici si a ma pune in gura cu cineva care nu merita.

Sunt asa de multi oameni cu tupeu de felul asta, ca nu merita sa iti strici ziua cu ei. Asa ca i-am dat voie sa fie servita inaintea mea. La servici nu am intarziat. Ziua s-a scurs apoi normal si aproape ca am uitat de autobuzul in care am stat ca o sardea si de frumoasa blonda fara maniere.

Însa cand fiecare zi te duce cu gandul la o Românie* cu oameni neciopliti, lipsiti de maniere, interesati doar de ei si nevoile lor, oameni care nu respecta regulile de circulaţie, care nu stiu sa se programeze civilizat, oameni care stau la birourile lor si te trateaza pe tine, clientul, de parca ai venit sa ceri ceva din buzunarele lor… realizez ca nimic nu ne poate ridica pe noi la statura celor din afara. Nimic, decât Dumnezeu, daca ne-am raporta corect la El.  Nimic, decat Dumnezeu, daca ne-am pocăi de relele noastre si am recunoaste ca avem un Domn si un Mantuitor. Nimic, decat Dumnezeu, daca am putea recunoaste ca suntem neputinciosi si ca dormim în papuci. Îm schimb, noi dam vina pe Guvern- ca e corupt, pe salarii-ca sunt prea mici, pe angajatori- ca ne platesc prea putin. Si uitam sa fim oameni. Uitam sa ne aruncam privirile asupra noastra si a acelora din jur. Chestia aia cu “schimbarea începe cu tine” e pe bune. Iar tu nu vei schimba nimic la tine, pentru ca astepti sa se schimbe Guvernul, sa primesti salar mai mare, sa .., sa… si tot asa.


*marea majoritate

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s