Dumnezeologie

unii psihologi ne spun că…

pic

Nu ştiu exact prin ce prismă e trecută această cercetare a psihologilor americani, însă tind să cred că psihologia cu care analizează ei aspectul dragostei este un pic anormală. Bine, hai, un pic mai mult.

Pentru că [,] dacă ne uităm la ceea ce înseamnă dragostea – după principiile marii majorităţi, găsim câteva indicii, foarte interesante. Şi anume:

 

De dragul exemplului, cea mai mare parte a adolescenţilor britanici, nici bine nu termină liceul că “se apucă” de făcut copii. Dacă împlinesc această condiţie, statul britanic le oferă “council estate houses” pe degeaba. Ba încă nici nu trebuie să fii căsătorit cu tatăl/mama copilului. Se poartă cu lejeritate termenul de “partener” (adică, în acte) iar avantajele unei relaţii fără responsabilităţi este soluţia perfectă. Dacă ai casă şi statul te ţine, ce mai contează? Eu sunt de părere că aceasta nu este dragoste.

Altceva? Pasiunile zdrobitoare nu definesc iubirea.Oricât ar fi de mare ‘iubirea’ , după 4-7 –9-20 săptămâni, pasiunea nu mai este aşa de zdrobitoare ca la început.Mai degrabă rămân acele lucruri sau calităţi dezbrăcate de focul de la început. De atunci încolo intervine dragostea.Dacă ea a existat la început, va rămâne şi mai departe, cu puţintică muncă din ambele părţi.

Relaţiile extraconjugale care mai întotdeauna pornesc pe un fond de nemulţumire, sunt * rezultatul lipsei de comunicare între cei doi.Durata acestui tip de iubire nu poate fi decât scurt, în cele mai multe dintre cazuri. Definitely not love!

Aceste tipuri de iubire sunt o mică parte din ceea ce întâlnim în cotidian.Pentru că importanţa adevărată nu se mai acordă iubirii adevărate ci a aceleia depravate.Adică tot ce nu este dragoste poartă numele de dragoste, iar lumea, confuză, nu mai ştie diferenţa. Ne stă mărturie faimoasa zi de 14 februarie, comercializată la maxim pentru a scoate profit. Pentru că în fond nu interesează pe nimeni cui arăţi iubirea, dacă nu le scoţi şi lor un profit din asta. Şi mai mult. Dragostea nu se hrăneşte stând pe fotoliu şi nefăcând nimic. “Sigur, îmi place de partenerul meu. Arată bine, mă împlineşte, iar eu fac în continuare ceea ce vreau”. Cine crede că asta e o faţă a iubirii, mai are de învăţat un pic.

Şi atunci, unde să căutăm dragostea? Ce e aia dragoste şi de ce psihologii din California * şi-au ratat cercetările?

Învăţatul apostol Pavel dă o definiţie minunată despre dragoste.Despre ce face ea, mai cu seamă:

Dragostea rabdă, dragostea crede, dragostea suferă, dragostea nu se poartă necuviincios, dragostea nu este mândră, dragostea nădăjduieşte,dragostea speră, dragostea nu caută folosul său, dragostea nu se mânie, dragostea se bucură de adevăr, nu de minciună, dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se gândeşte la rău.

Asta da dragoste!

Experimentaţii în ale căsniciei vor spune că este imposibil să faci toate astea. Poate că aşa este. Însă avem printre noi un model de dragoste aşa cum ne învaţă Dumnezeu. Cea care dă oamenilor viaţă. De când ne naştem şi până închide ea ochii, aşa e mama. Aşa suferă ea pentru mine, aşa caută ea la folosul meu, aşa crede ea pentru mine, aşa se bucură ea.  Dumnezeu ne-a lăsat un exemplu de dragoste necondiţionată.Nu ştiu ce o face să fie aşa, cu siguranţă nu ştiu ce transformări are loc în inima ei, însă trebuie să fie Dumnezeu de vină. Deci capacitatea de a iubi adevărat,curat, este în noi.

Este un schimb reciproc, aşteptat de la amândoi.Şi cine nu încearcă, nu are * nici un drept să spună ‘nu mai este dragoste’ .

“O iubire nu poate dura mai mult de doi ani. Ceea ce urmează este obişnuinţă, ataşament, forme stabile de afecţiune, dependenţă, comoditate, rigoare morală […] inerţie. Celebrele iubiri de o viaţă denotă complicaţii patologice: obsesie, delir in lumea virtuală, psihoză, instabilitate emoţională!” părerea specialiştilor psihologi  de la High Research Institute, California.

Poate că psihologii  californieni mai au câte ceva de învăţat, pe ici pe colo [nu avem cu toţii de învăţat? ]

Dragostea adevărată este necondiţionată  şi până la moarte. Mărturie fermă pentru asta stă dragostea cu care poate iubi o mamă pe copilul ei şi nu în ultimul rând, dragostea Lui Dumnezeu pentru creaţia Sa.

Este mai uşor să renunţi la principiile dragostei şi să spui că ea nu există [ori dacă există, cuplul este ori debil sau se înşeală]. În cazurile studiate de psihologii americani* definiţia nu este egală cu dragoste, dar orice altceva ar fi, e sigur că este  ieftin şi durează puţin. Chiar mai puţin de doi ani :)

 

* = cred eu

Advertisements

8 thoughts on “unii psihologi ne spun că…”

  1. Sigur nu este vorba de dragostea christica sau de dragostea materna in contextul articolului.
    In ceea ce priveste “dragostea” procreativa sau fiziologica, articolul nu este foarte departe de adevar.
    In prima situatie, odata adus pe lume copilul, sistemul de valori isi schimba balanta, partenerul de cuplu devenind oarecum o anexa. Este normal. Universul se invarte acum in jurul copilului.
    In a doua situatie, intervine plictisul. Din moment ce intimitatea personala a fost dezvaluita, mai greu sau mai usor, partenerul nu mai prezinta acelasi interes si intervine acea curiozitate specific umana de a explora senzatii noi (si/sau parteneri noi deopotriva).
    Oricum, chiar daca slujba spirituala de unire a doua destine a devenit, de regula, o formalitate, depinde de harul preotului cum va evolua relatia sentimentala in interiorul unui cuplu. Maniera in care este transmis acest “pana moartea va va desparti” conteaza enorm in mentinerea dragostei dintre parteneri. Evident, cu transformarile ei inevitabile, de la vapaia arzatoare pana la respectul reciproc.
    Asta cred eu :P

  2. Alex, welcome back. :)
    Sunt de acord cu ceea ce ai spus mai sus, dar vreau să precizez că intenţia mea nu a fost să afirm că dragostea într-o casnicie este aceeaşi cu cea maternă sau de natura divină, ci vorbeam de capacitatea unuia de a iubi necondiţionat.
    Poate că este normal ca atenţia şi dragostea să fie îndreptată spre copil, însă nu cred că ar trebui să diminueze dragostea dintre cei doi.
    Iar în cel de-al doilea caz, dacă înţeleg eu bine, vrei să spui că dragostea este condiţionată de intimitatea sexuală? Aici cred eu că psihologii greşesc. Nu poţi caracteriza o relaţie de iubire strict pe elementul intimităţii. E adevărat că cei mai mulţi asta fac, însă asta nu exclude posibilitatea erorii.

    Slujba spirituală în sine, are puterea de a binecuvânta o căsnicie (binecuvântarea fiind primită de la Dumnezeu, şi nu de la preot).Dar dacă cei doi care se unesc nu au în comun dragostea, ea nu le va fi turnată prin actul binecuvântării.
    Şi tocmai asta vreau eu să ştiu (de la cei cu experienţă în acest domeniu). De la văpaia arzătoare şi până la respectul reciproc, dragostea dispare? Şi când spun dragoste, nu mă refer la elementul “pasional” care este normal să dispară, la un moment dat, ci la capacitatea aceea de a iubi neconditionat pe acela/aceea cu care vrei să îţi petreci toată viaţa.

  3. Un copil nu face altceva deca sa reesaloneze intensitatea sentimentelor. Acestea se impart la doi.
    Nu cred ca psihologii gresesc. Unde nu exista compatibilitate sexuala, nu putem vorbi de o intensitate maxima a iubirii. Dragostea poate exista in continuare, dar nu ca o implinire totala.
    Casnicia nu este numai o binecuvantare. In contextul slujbei chiar se unesc doua destine, conform legilor spirituale nescrise. Iar aceste destine raman unite neconditionat daca protagonistii fac acest pas din iubire. Iar un rol important in acest legamant este cuvantul preotului care, daca are har, chiar reuseste sa implementeze in mintile celor doi importanta si responsabilitatea actului in sine.
    Ma intreb cate cupluri aflate in fata altarului chiar asculta cu adevarat cuvintele preotului.
    Cat despre drumul de la vapaie la respect, situatia este relativ simpla. Pe parcursul casniciei afli si fatetele ascunse ale partenerului care, evident, nu pot decat sa deranjeze. Este normal ca prin prisma noilor informatii sa ai un recul in manifestarea sentimentelor. Daca sentimentele initiale sunt adevarate, iti accepti in continuare partenerul dar de pe alta pozitie, reevaluata. Asa apare respectul.

  4. Este adevărat că o căsnicie nu este numai o binecuvântare. Dar nu preotul e cel care face uniunea între cei doi, ci Dumnezeu. Iar mirii , de vreme ce trec prin faţa altarului, sunt de la început conştienţi (sau ar trebui să fie) că Altarul este locul unde Dumnezeu se prezintă ca să binecuvinteze casnicia. Aşa cum tatăl şi mama îşi dau acordul ca copiii lor să se unescă , tot aşa face Dumnezeu.Şi preotul are un rol important pentru că el este uns şi are autoritatea de la Dumnezeu să facă ceea ce face, dar responsabilitatea actului ar trebui să fie înţele de cei doi, fără să le zică preotul.
    Drumul de la văpaie la respect l-am înţeles. Cum spuneam şi eu în post, despre ceea ce face dragostea adevărată… că ea suferă, rabdă, se gândeşte la bine (etc…). Mă gândesc că nu e uşor să te gândeşti la bine când ţi se face rău. Sau să rabzi o atitudine care nu îţi place. Această pozitie reevaluată este din prisma dragostei. Şi presupun că trebuie să fie reciprocă.Din păcate, aici este locul unde cuplurile se împotmolesc. Din ceea ce am văzut, cele mai multe actionează ca două celule separate care asteaptă să fie implinite de celălalt. Iar dacă celălalt nu îndeplineşte cerinţele, căsnicia trebuie terminată.

  5. Dragostea si iubirea nu sunt decise de Dumnezeu. Fiind un liber arbitru, nu Dumnezeu impune cine si cum sa se indragosteasca. Lucrarea Domnului se rezuma doar la a face in asa fel ca cei doi sa se intalneasca si de a-i testa. Mai departe, evolutia sentimentelor si a implinirii prin uniune fizica si spirituala nu depinde decat de latura umana. Daca Dumnezeu ar impune cine cu cine sa se indragosteasca si sa convietuiasca, nu ar mai exista notiunea de “prima iubire” care, de regula, nu se finalizeaza prin mariaj.
    In fata Altarului, preotul este cel care, in calitate de uns al Domnului, finalizeaza o parte dintr-o Lucrare. Dumnezeu si-a implinit partial Lucrarea inainte ca cei doi sa ajunga in fata Altarului. Mai departe este treaba preotului de a realiza uniunea spirituala. Sigur, cu binecuvantarea dumnezeiasca tacita si omniprezenta in orice lacas al Domnului. Iar Lucrarea nu se termina in fata Altarului. Ea continua de-a lungul intregii vieti, pana ce moartea ii va desparti.
    Extrapolez rationamentul. Dumnezeu, prin viziunea sa, stie cine cu cine se potriveste si incearca sa uneasca destinele prin toate mijloacele. Dumnezeu nu are insa certitudinea ca cei doi vor avea destinele unite pana la final intrucat isi respecta statutul de liber arbitru. Oamenii sunt cei care isi decid soarta. Dumnezeu nu face altceva decat sa supuna incercarilor de orice fel sentimentele umane. Cate despartiri, certuri si reimpacari nu exista intre parteneri pana la Altar si, mai ales, dupa aceea ? Daca dragostea ramane de-a lungul intregii vieti, indiferent de cate greutati apar, atunci putem vorbi de o Lucrare divina completa.

  6. Eu personal nu cred în predestinare, ci în liber arbitru.Cred că Dumnezeu oferă alegerea omului, întotdeauna, chiar daca El dinainte, ŞTIE ce este mai bine pentru om. Chiar dacă noi avem acest dar de a ne decide singuri soarta, Dumnezeu ştie mai bine ce avem nevoie.Şi uneori intotdeauna El ne îndrumă spre direcţia bună dacă ştim să ascultăm.
    Cred că şi legat de căsnicie e la fel. El nu poate decât să îţi indice persoana potrivită pentru tine, dar alegerea o vei face tu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s