Posted in Abstractologie

Pe marginea prăpastiei


Când un şofer porneşte la drum lung, îşi alege cu atenţie ruta şi caută să îi fie cât mai simplu. Dacă vrea şi dacă poate, va evita orice s-ar părea primejdios în orice fel. Mă gândesc uneori că atunci [,] când Dumnezeu a pus înaintea omului nişte bariere, acestea erau menite să îl păzească de ceva rău. Vechiul Testament ne dă exemplu de legi cu privire la mâncarea permisăşi nepermisă, de izolarea leproşilor sau a oricărui om „necurat”, dar şi de legi speciale: Să nu comiţi adulter. Să nu furi. Să nu minţi. Neascularea de aceste oprelişti a fost numită păcat. Oprelişti menite să ne ţină în viaţă, fie că e vorba de cea firească sau cea spirituală. Omul însă, de când e el, are impresia că aceste oprelişti îl fac pe nefericit. Să stai în carantină separat de cei din poporul tău, pentru că ai pus mâna pe un hoit? Nici măcar să nu îţi săruţi nevasta de noapte bună, pentru simplul fapt că este în periaoda ei de necurăţie? Să spun adevărul aproapelui meu, ca să ies eu rău? Să nu iau ce îmi place mie, musai acum, când nu mă vede nimeni? Cu siguranţă că Dumnezeu vrea să îmi chinui sufletul aici pe pământ.
Oare aşa să fie? Dumnezeu are oare satisfacţia să ne vadă chinuindu-ne sufletul ascultând de El? Să fie acesta scopul Lui principal?
Sau poate că El vrea să mă păzească de orice este rău pentru mine? Dumnezeu vrea ca eu să trăiesc în armonie cu fratele (aproapele) meu. Dumnezeu vrea ca eu să trăiesc sănătos.Dumnezeu vrea ca eu să am viaţă din belşug . Dumnezeu mă iubeşte şi vrea ca iubirea care o revarsă El peste mine, eu să o revărs peste alţii. Fariseii au înţeles greşit aceste oprelişti puse de Dumnezeu peste ei şi deşi au căutat să fie supuşi lui Dumnezeu, au făcut-o în felul lor. Ţinându-se desprte de păcat, dar asigurându-se că şi restul comunităţii vede asta, ca să îl privească cu admiraţie. Dând corect zeciuiala din tot ce deţine, până la mărar şi chimen, dar asigurându-se că nici o sămânţă în plus nu scapă în „punga” Domnului. Postind, după Legea Domnului, de la apus până la apus, dar în aşa fel încât să ştie toată lumea din jurul lui şi să îşi întoarcă privirile după el pe stradă, pentru că fariseu ca el nu mai este în toată cetatea.
Şi totuşi, ce treabă are fariseul cu şoferul plecat la drum lung şi cu poruncile pe care ni le dă Dumnezeu ca să nu le încălcăm? …Ajung şi-acolo.
Pentru că mi-a venit în minte comparaţia asta. Soferul plecat la drum lung, care ajunge inevitabil într-o zonă primejdioasă, cu un hău mare deschizându-se pe o parte a şoselei, va face tot posibilul să stea cât mai departe de hău. Cât de departe poate.Asta dacă este în deplinătatea facultăţilor mintale şi nu are gânduri sinucigaşe. Nici un om normal la cap nu va gândi că poate, dacă e (super)atent, va merge cu uşurinţă foarte aproape de prăpastie, fără să cadă în ea.Dar -ca şi fariseul, omul care de când e el- are impresia că Dumnezeu vrea să îl ţină nefericit, va ţine aroape de limitele lui Dumnezeu, până acolo unde ştie el că e bine să meargă fără să fie în pericol de moarte. Este omul care mereu îşi pune întrebarea „ până unde este păcat să merg şi de unde am undă verde, în toată treaba asta? ” Dumnezeu îmi zice să nu fac asta. Dar până acolo, am voie să fac orice altceva vreau eu (fiecare să pună în locul lui „asta” ce ştie el/ea că trage mai mult la cântar). Am gândit şi eu de multe ori aşa. Sunt sigură ca toţi gândim aşa. Asta e dovada unei minţi încă vechi, încă neschimbate de dragostea lui Cristos.Asta e dovada că suntem ignoranţi cu privire la păcat, că mai mult ne interesează persoana noastră decât binele aproapelui. Asta înseamnă că undeva acolo, vrem să fim fericiţi în modul nostru egoist de a fi fericiţi şi nu după standardele lui Isus.Asta înseamnă că suntem atraşi de prăpastie ca şi şoferul nesăbuit care găseşte plăcere în a conduce aproape de hău şi pe care îl catalogăm cu uşurinţă „nebun”. Asta este întâi o judecată la adresa mea. Pe mine(m-am văzut şi) mă văd că sunt aceea căreia îi place să stea la limita dintre păcat şi orânduială, pentru că sunt prea comodă să trăiesc în felul Lui Dumnezeu. Poate că uneori nu (vreau să) văd limitele. Dar aş vrea să le văd mai clar şi să mă îndrept. Nu din obligaţie, ci pentru că ştiu că Tata are un plan minunat pentru viaţa mea şi că tot ceea ce permite El să mi se întâmple, sau tot ceea ce imi cere să fac, nu este ca să fiu eu nefericită ci ca să îmi fie bine.

Advertisements

Author:

Oh God, I don't love You, I don't even want to love You, but I want to want to love You! Theresa of Avila

2 thoughts on “Pe marginea prăpastiei

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s