Muzică şi film

Mic Dejun la Tiffany

Holly Golightly: Ştii zilele alea când ai nişte stări de anxietate?
Paul Varjak: Anxietate, sau când eşti deprimat?
Holly Golightly: Nu. Eşti deprimat din cauză că te’ai îngrăşat şi poate că a plouat de prea mult timp.Şi pur şi simplu eşti trist. Stările de anxietate sunt oribile. Deodată îţi este frică şi nu ştii de ce anume îţi este frică. Ai avut vreodată sentimentul ăsta?
Paul Varjak: Sigur.
Holly Golightly: Lucrul care mă ajută cel mai mult e să mă sui într-un taxi şi să mă duc la Tiffany. Mă linişteşte pe loc tihna şi splendoarea locului; nu ţi se poate întîmpla nimic rău acolo, nu alături de acei domni amabili şi bine îmbrăcaţi, în mireasma aceea plăcută de argint şi de portvizite de crocodil. Dacă aş putea găsi un loc în viaţa reală în care să mă simt ca la Tiffany,atunci…atunci aş cumpăra nişte mobilă şi aş boteza pisica.

Paul Varjak: Ştii ce e în neregulă cu tine, Domnişoară Care-ţi’o-fi-numele? Eşti o laşă, nu ai pic de curaj.Ţi-e teamă să îţi ridici bărbia-n sus şi să zici: ”Okay, viaţa se întamplă pe bune, oamenii se îndrăgostesc,oamenii aparţin unul altuia, pentru că asta e singura şansă a cuiva la o fericire reală” . Îţi spui că eşti un spirit liber, o sălbăticiune, şi eşti îngrozită că cineva o să te închidă într-o colivie. Bine drăguţo, tu deja te afli într-o cuşcă. Tu ţi-ai construit-o singură. Şi nu-i legată în Vest de Tulip, Texas sau în Est de ţinutul Somalez. E oriunde te duci.Pentru că nu contează unde fugi, până la urmă tot de tine dai. (scoate inelul şi îl aruncă în poala Holly’ei)
Paul Varjak: Uite. Am purtat ăsta cu mine luni întregi. Nu-l mai vreau.

Paul Varjak: Te iubesc
Holly Golightly: Şi ce dacă?
Paul Varjak: Şi ce dacă? Nu e destul? Te iubesc, îmi aparţii.
Holly Golightly: [cu lacrimi în ochi] Nu. Oamenii nu aparţin altor oameni
Holly Golightly: Nu voi lăsa pe NIMENI să mă pună într-o colivie.
Paul Varjak: Eu nu vreau să te pun într-o colivie.Vreau să te iubesc!

Filmul “Mic dejun la Tiffany” l-am văzut de ceva vreme, să fie vreo două luni de atunci, şi îmi propusesem să scot la iveală melodramatismul lui. Între timp, pentru că nu am scris “la cald” am uitat sentimentul şi mi-am pierdut ideile.
Joacă în film nume mari ale filmului American şi una dintre artistele mele preferate. Audrey Hepburn a jucat în roluri pe care poate unii (mai ales contemporanii mei mai tinerei ca mine) le-ar numi “filme plicticoase”, dar dacă vrei cu adevărat  să vezi un film bun din toate punctele de vedere, atunci filmele vechi sunt o foarte bună alegere.

Nu ştiu ce anume mi-a plăcut. Poate doar de Audrey. Poate şi faptul că personajul ei a reuşit într-un final să se identifice, să vadă realitatea şi să îşi schimbe stilul de gândire- şi de trai (ce-i drept,  spre final, însă mai bine mai târziu decât niciodată). Şi importanţa perseverenţei prietenilor îşi are loc aici. Prietenul Adevărat este acela care nu renunţă la tine, oricât de căpos ai fi. Oricât de anapoda, oricât de ciudat, oricât de greu de urnit din rădăcinile în care te-ai plantat.

În fine, am vrut să vă zic despre “Breakfast at Tiffany’s” dar poate că ar fi mai bine să las timp pentru cei care vor să vadă filmul să o facă şi apoi, să vină cu părerile lor personale. Here, of course. :D

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s