Cei ce nu trebuiesc uitaţi...

Neputinţă

weep_not_for_the_memories_by_canadian_pirate_girl
Îmi aduc şi acum aminte când l-am cunoscut pentru prima oară pe domnul… Smith.

Am intrat in camera lui într-o dimineaţă pentru a-i duce micul dejul. Ceai, cereale, paine prajita şi un pahar cu suc. Ştiam că e un pacient nou, dar nu îl întâlnisem până atunci. Era treaz. Părul cărunt…ciufulit şi dezordonat, cu braţele aşezate confortabil sub cap, cu privirea indreptată spre o poză de pe o masuţă îndepartată… el, alături de o femeie frumoasă trecută de anii 50 . Trebuie să fi fost o sărbătoare, pentru că ambii ţineau câte un pahar de şampanie în mâini. El, o privea cu dragoste vădită. Ea, îi zâmbea frumos şi liniştit.
-Bună dimineaţa, îi spun eu.
-Oo, bună dimineaţa, bună dimineaţa şi ţie domnişoară. [Ok, îmi zic, nenea ştie că sunt aici, e de bine.]
-V-am adus micul dejun, cum sunteţi?
-Bine, foarte bine, mulţumesc. Mulţumesc pentru micul dejun, sunteţi foarte amabilă.
Îi zâmbesc şi pun tava pe măsuţa portabila de lângă pat. Apoi, domnul Smith mă priveşte câteva clipe cu interes şi începe a-mi vorbi.
-Domnişoară, mă scuzaţi, veau să vă întreb ceva.
-Vă ascult, care e problema? Şi pentru a fi mai usor înţeleasă, îngenuchiez lângă pat, pentru a ne putea privi faţă în faţă.
-Aş vrea să îmi spuneţi, vă rog… după ce am mâncat şi după ce m-am îmbrăcat, ma puteţi ajuta… se uită cu îngrijorare la ceas… mă puteţi ajuta, trebuie să ajung neapărat în New York.Cam într-o oră aşa.

Fără să vreau, zâmbesc şi îmi dau seama că aşteptările mele au fost prea ridicate.
Încep să vorbesc cu el calm şi liniştit. El mă privea, nedumerit probabil de zîmbetul meu şi de iremediabila dezamăgire pe care mi-o putea citi pe faţă.
-Îmi… pare rău, dar nu cred că este posibil să ajungem în New York într-o oră.
-De ce?
-Păi, îi spun eu, suntem în Anglia.
-Ermm, unde?
-Anglia!
Aceeaşi nedumerire . Aceiaşi ochi . Aceeaşi privire.
-Marea Britanie!?
-Aaaa, spune el, realizând probabil ce spun, dar încă nedumerit. Chiar?
-Da,chiar aşa. Uitaţi-vă pe geam, îi spun eu. Bărbatul îşi îndreaptă privirea spre fereastră şi înapoi la mine. Eu, cu acelaşi zâmbet îi zic “Plouă! Trebuie să fim în Anglia. ”
-Aah, da, da. Şi văd cum expresia feţei se transformă încet şi începe a râde.
-Well, mîncaţi-vă micul dejun şi vom vorbi despre călătoria voastră la New York ceva mai târziu.

***

Încă din acea zi, ceva mi-a plăcut la domnul Smith. Mai târziu, am aflat că era văduv şi că fusese un om al bisericii. În tinereţe a servit în război, tot în cadrul Bisericii Anglicane. Pe front şi-a întâlnit soţia, care pe atunci era soră medicală. Un om cu multă înţelepciune, o dicţie perfectă şi posibil ceva cunoştinţe în psihologie. Îi place vinul roşu şi biscuiţii glazuraţi cu ciocolată, îi place să recite poeme de dragoste şi îşi petrece mult timp uitându-se la albumele cu poze de pe noptiera din camera lui.

În fiecare zi va străbate în lung şi în lat coridoarele casei, din dorinţa de a pleca acasă. În fiecare zi mă va întreba cu aceeaşi vadită nedumerire ce este de facut, sau cum poate sa ajungă într-un anume loc.
-Unde sunt? m-a întrebat într-o zi în timp ce se aşeza pe fotoliul din camera lui.
-Cand putem pleca acasă? mă întreabă în altă zi, privindu-mă ca şi cum în mâinile mele stătea toată puterea .
Câteodată îi spun adevărul, deşi îl ştie foarte bine. Şi când realizează că acum, casa lui este acolo, că soţia lui nu mai este lângă el, că nu mai are altundeva unde să locuiască, suspine şi lacrimi amare se scurg pe faţă.
Şi eu, în neputinţa mea, încerc să îl alin spunându-i “îmi pare rău” şi lăsându-l să îşi odihnească palmele în ale mele.

***

c616d7e6ac5ac2f1ac2949c4818d2469

Cu aceaşi neputinţă privesc la alţii din jurul meu, ajunşi la o vârstă care depăşeşte cu mult rata mortalităţii din România, oameni a căror viaţă ar fi infinit mai bună alături de cei dragi şi nu… uitaţi de soartă într-un azil unde sunt vizitaţi din când în când de un membru al familiei. Îi văd aproape zilnic şi rapiditatea cu care această boală îi privează de independenţă şi de personalitatea care îi caracterizează pe fiecare în parte ca indivizi este devastatoare.
Nu mai ţin minte că barbaţii sau soţiile lor au murit, ci se poartă ca şi cum ei ar fi plecaţi undeva, la cumpărături, sau în grădină, sau să spele maşina. Nu mai pot purta o conversaţie în mod coerent, nu mai pot avea grijă de ei, deşi ar vrea. În schimb, depind de alţii să fie hrăniţi şi îmbrăcaţi şi păziţi de pericole pe care ei înşişi nu le mai pot identifica. De multe ori se mulţumesc cu atât de puţin şi în manifestarea lor, ajung să fie consideraţi ca nişte copii. Nişte copii mari şi neputincioşi, care retrăiesc momente din trecut , amintiri şi evenimente care odată i-au făcut să plângă, sau să râdă… să cânte, să bată din palme, să danseze, să strige, să poarte conversaţii cu oameni care de mult nu mai sunt printre noi.

despre Alzheimer

alzheimer__s_loneliness_by_theavantgarageeating_death_by_konradc
sadness__death_by_konradc

sursă fotografie @ http://www.deviantart.com

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s